O poveste foarte simpla

Un oraş a cărui “linişte” te uimeşte, te enervează, te adoarme, îţi răscoleşte sufletul. Aici, timpul parcă stă în loc şi totuşi viaţa îşi urmează cursul. Nu stiu dacă străzile, parcurile, erau melancolice sau oamenii le-au facut să fie aşa.
Retrăind anii care i-au adus sclipirea din ochi, doamna Geta ne oferă un adevarat “spectacol”, al sufletului. O simplă invitaţie la teatru o face să se trezească la realitatea “normală”, aşa cum îi place să o numească. Finalul piesei a însemnat şi sfârşitul tuturor temerilor. S-a tansformat în persoana de altă dată, cea pentru care viaţa era mai mult decât un dat…era un dar.

“Iată, aici avem provincia!”

Zile calme, sub un cer lipsit de cute. Caţiva nori razleti parcă se rostogolesc peste misterioasa nesiguranţă a tăcerii.
Ea este o provinciala obişnuită, dintr-un oraşel bine fixat şi el în obişnuinţă, asemenea tuturor acelor locuri, unde şcoala seamănă cu primaria, primaria cu cinematograful, cinematograful cu restaurantul, în şiruri de clădiri fără o istorie anume. Fără tăgadă, aparţine în totalitate acestui tip de orăşel, mai precis o parte din el, parte reprezentând desigur întregul.


Înfrângerea voinţei

Nimic nu anunţa să fie răsturnat din hotărârea de a amâna înfrângerea voinţei. Voinţa de a fi ea însăşi, de a-şi permite să viseze că se află în marile săli de spectacol din lume şi vizionează tot ceea ce simte aproape de inimă şi suflet..teatru, balet, operă.
O simplă invitaţie la teatru a facut-o să înţeleagă că înfrângerea voinţei nu există decât pentru cei care o acceptă cu resemnare. Perseverenţa prietenei sale de a o scoate din cumintea renunţare a învins prin acceptare. Pregătită până la detaliu această zi, emoţia a dominat creând, parcă o teamă de un necunoscut..cunoscut, totuşi, dar uitat.
Zona culturală a oraşului se pare că era pregătita bine pentru premiera : lumea “bună” avea invitaţie, dar oare toţi întelegeau mesajul sau erau acolo fiindcă era la modă? Spectacolul începe, se desfăşoară şi se încheie. Mută de uimire, aplaudă îndelung, semn că a simţit că face parte din mesaj. Asta înseamnă că, echipa a reuşit să ţină spectatorii în tensiune, să sădească în sufletele lor spaima, să le întreţina nelinişti.
Pe lângă “modişti” în sală se aflau chiar şi oameni de cultură ai oraşului. Aveau zâmbet pe buze şi lacrimi în ochi. Zâmbet pentru încrederea că şi într-un oraşel de provincie poate exista un spectacol bun şi lacrimi pentru că mulţi şi-au regăsit judecaţile şi prejudecaţile vieţilor lor.

Finalul….un SUCCES !

În pauza dintre acte spectatorii tăcuţi şi parcă vinovaţi de ceea ce gândesc, asteptau cu sufletul la gură actul doi şi mai ales finalul. Finalul..un succes. Se pare că toţi au înţeles unde au greşit sau unde greşesc, din intriga simplă a acestei piese de teatru. Dacă doreste, spectatoarea modernă, în cauză, poate să-şi revizuiască toate valorile. Dificultatea revizuirii constă în cantitatea de timp de care dispune, şi ia sfârşit în momentul în care învaţă să-şi amintească . Abia atunci înţelege că o zi din viaţa normală îi poate oferii amintiri, destule pentru a umple anii de singuratate.

Un om, un oraş fericit !


Ca realitate, ascunsă în spatele cuvintelor, libertatea singurătaţii o face sa refuze totul… Si-a vazut în spectacol un moment din viaţa ei, moment pe care, într-adevăr, nu l-a uitat. Amintiri ce dor şi chiar influenţeaza viaţa celor din jur. Oare este singura care trece prin asa ceva ? Oare regizorul a ştiut de intâmplarea ei, sau a trecut şi el prin aşa ceva…sau poate cu toţii trecem…ca nişte anonimi antrenaţi în meschinărie, în egoism, trăind fiecare pentru sine, adesea descoperind că tot ce am facut nu a folosit la nimic, nimănui.
Este tăcută şi mulţumită că s-a revăzut, s-a regăsit, datorită unei idei simple..de a merge la teatru. A ştiut nu numai să înveţe, dar şi să uite pentru a se regăsi pe sine însăşi.
Un spectacol pe care nu-l uiţi…Un om, un oraş fericit ! De ce abia acum a trebuit să-şi amintească totul ?

CUM SCRIU, CUM VORBESC

Serban Cioculescu scrie in prefata cartii “Arta de a scrie si a vorbi in public” ca: “Scrisul si vorbirea ne exprima individual, dar in acelasi timp motional si universal. Comunicam cu noi insine, cu natiunea noastra si cu tot universul numai daca ne putem limpezi gandurile si daca le dam expresia cea mai justa si potrivita .’
Omul isi elaboreaza un stil propriu de a vorbi atat timp cat, locuind intr-o regiune (zona), de exemplu in Moldova, va folosi termeni uzitati in aceasta zona. Cu greu va putea sa se deosebeasca de alte tinuturi (Banat sau Maramures) datorita accentului si a regionalismelor folosite. Pentru amuzament, este placut sa auzi vorbindu-se, sau sa vorbesti, ca in regiunea de unde te-ai nascut, dar pentru a te face inteles in oricare parte a tarii, trebuie folosita limba literara cu regulile specifice de gramatica si vocabular. Am observat capacitatea individului de a-si adopta exprimarea potrivit mediului si de a intelege mai multe variante (teritoriale si sociale) ale limbii.
De multe ori ‘betia de cuvinte’, frazeologia pretentioasa pot sa mearga impreuna fara nici un strat de gandire si care sunt peste intelegerea individului, care se considera intelectual, dar posibil ‘fals’. In cazul comunicarii intre parteneri al caror statut social este diferit, individul cu statut social inferior incearca sa-si modeleze exprimarea, in masura posibilitatilor, dupa tiparele comunicarii scrise.
Tendinta actuala in comunicarea orala este aceea de cautare a noi forme de exprimare mai nuantata pentru formularea si transmiterea ideilor. Dar, dorinta de exprimare excesiv de ‘literara’ ( hipercorectitudine), necunoasterea sensului cuvintelor rostite, utilizarea argoului si exprimarea prin cuvinte scurte si simple spuse in ritm accelerat coduc la efecte opuse.
Limbajul utilizat in sfera relatiilor cotidiene este stilul colocvial si are ca principala forma de manifestare dialogul. In coversatia uzuala, se intampla sa nu rostesc anumite cuvinte pentru ca le consider subintelese de interlocutori. Elipsa si subintelegerea sunt frecvente in dialog unde se evita repetitia unor cuvinte. Daca, atunci cand vorbesti te poti corecta usor reluand cuvantul cu scuzele de rigoare , atunci cand scrii aceste cuvinte pot sa ramana si-ti pot pereclita pozitia de cunoscator a limbii romane. Nu lipsesc, din pacate, nici ticurile verbale ( ‘stii ceva ?’, ‘cica’, ‘ vezi ?’),sau automatismele in exprimare.
Structura sintactica poate defini mediul in care se desfasoara actiunea, cultura celui care vorbeste, intentiile stilistice ale vorbitorului, ilustrand legatura dintre gandire, limba, stil. Fiecare vorbitor transforma limba in fiecare moment. Altfel vorbesc intr-un spatiu public, altfel intr-un spatiu social sau in familie ( spatiu intim).

Comunicarea intr-un spatiu public, de regula, trebuie controlata, la obiect, fara a lasa loc de interpretari colaterale. De la prezentarea unei probleme stiintifice ( prelegere, conferinta) pana la un purtatator de cuvant din orice domeniu, comunicarea trebuie sa fie sobra, corecta, precisa. Altfel riscam sa cadem in ridicol si neincredere.
As putea spune, ca in spatiul social avem doua modalitati de a vorbi: la locul de munca, in limbajul caracteristic domeniului respectiv, si in spatiul citadin, acolo unde ne facem cumparaturile, unde vizionam un spectacol, unde limbajul folosit nu mai este ‘abuzat’ de termeni tehnici. Asfel, vorbesc simplu, concis, cu mintea si cu sufletul. Mai usor gasesc cuvintele potrivite cand nu sunt ‘fortata’ de termeni tehnici, greoi si pentru unii de neinteles.
In comunicarea scrisa respect normele limbii literare, avand in vedere corectitudinea, precizia, cursivitatea. Atat comunicarea scrisa cat si cea scrisa reflecta modul de a gandi, pregatirea profesionala, gradul de civilizatie a individului.

Fata in fata cu...interviul

“Eu consider interviul o vizită…”


“ Un interviu trebuie să exploreze subiectul într-un mod inedit “ ( Michael Cherkaland ), ceea ce, Tita Chiper în interviurile sale a reuşit. Observăm un stil aparte al acesteia, în momentul în care caută o temă pentru interviu, sau formulează întrebările. Intrebările trebuie să uimească, să şocheze, dar, putem spune că, o parte din interviu depinde şi de persoana intervievată.
Una din principalele trăsături ale jurnalistului ar trebui să fie curiozitatea. Profesia de jurnalist te “ formează “ca om, punându-ţi în valoare pricipiile şi valorile morale ( etica). De asemenea, un interviu poate schimba viaţa unei persoane, poate să-i ofere o altă perspectivă asupra vieţii.
Primul pas într-un interviu este găsirea unei teme şi a unei persoane. Cum procedăm ? Tema interviului precede alegerea persoanei. Dorind să fim cât mai interesanţi (intelectual, şi nu numai), persoanele alese pentru interviuri sunt notorii, de “actualitate” …ne conformăm unor cerinţe. Sau putem ieşi din tipare, afirmaţia d-nei Tita Chiper fiind cât se poate de adevărată : “ oamenii…sunt interesanţi oricum “.
A fi documentat este o condiţie necesară, vitală. Reporterul nu se documentează pentru ca opinia publică să remarce faptul cât este el de documentat, importantă este informaţia pe care o transmite interlocutorul : “cititorul e interesat despre persoana pe care o propun eu, despre mine ce importanţă are ? “ . Sursa (mai multe) la care apelam în momentul documentării trebuie să fie credibilă şi verificabilă.
Pentru a obţine un interviu, locul şi timpul desfaşurării acestuia nu ar trebui să fie un impediment pentru reporter. Dificultatea de a obţine un interviu trebuie privită ca pe o încercare, în care sacrificiul şi compromisul sunt foarte importante. De altfel, reporterul poate să apeleze la anumite trucuri care să-i faciliteze demersul jurnalistic.
O altă “regulă “ de care trebuie să ţină cont reporterul este una care reflectă gradul de civilizatie şi de profesionalism al acestuia, şi anume formula de adresare : “ nu-i tutuiesc în interviuri…pentru că nu-l citesc numai eu, îl citeşte restul lumii “.
Un secret al interviului : “ când stai de vorbă cu cineva , chiar te gândeşti la el “, “ nereuşitele genului vin din tendinţa de a complica lucrurile ”.