CUM SCRIU, CUM VORBESC

Serban Cioculescu scrie in prefata cartii “Arta de a scrie si a vorbi in public” ca: “Scrisul si vorbirea ne exprima individual, dar in acelasi timp motional si universal. Comunicam cu noi insine, cu natiunea noastra si cu tot universul numai daca ne putem limpezi gandurile si daca le dam expresia cea mai justa si potrivita .’
Omul isi elaboreaza un stil propriu de a vorbi atat timp cat, locuind intr-o regiune (zona), de exemplu in Moldova, va folosi termeni uzitati in aceasta zona. Cu greu va putea sa se deosebeasca de alte tinuturi (Banat sau Maramures) datorita accentului si a regionalismelor folosite. Pentru amuzament, este placut sa auzi vorbindu-se, sau sa vorbesti, ca in regiunea de unde te-ai nascut, dar pentru a te face inteles in oricare parte a tarii, trebuie folosita limba literara cu regulile specifice de gramatica si vocabular. Am observat capacitatea individului de a-si adopta exprimarea potrivit mediului si de a intelege mai multe variante (teritoriale si sociale) ale limbii.
De multe ori ‘betia de cuvinte’, frazeologia pretentioasa pot sa mearga impreuna fara nici un strat de gandire si care sunt peste intelegerea individului, care se considera intelectual, dar posibil ‘fals’. In cazul comunicarii intre parteneri al caror statut social este diferit, individul cu statut social inferior incearca sa-si modeleze exprimarea, in masura posibilitatilor, dupa tiparele comunicarii scrise.
Tendinta actuala in comunicarea orala este aceea de cautare a noi forme de exprimare mai nuantata pentru formularea si transmiterea ideilor. Dar, dorinta de exprimare excesiv de ‘literara’ ( hipercorectitudine), necunoasterea sensului cuvintelor rostite, utilizarea argoului si exprimarea prin cuvinte scurte si simple spuse in ritm accelerat coduc la efecte opuse.
Limbajul utilizat in sfera relatiilor cotidiene este stilul colocvial si are ca principala forma de manifestare dialogul. In coversatia uzuala, se intampla sa nu rostesc anumite cuvinte pentru ca le consider subintelese de interlocutori. Elipsa si subintelegerea sunt frecvente in dialog unde se evita repetitia unor cuvinte. Daca, atunci cand vorbesti te poti corecta usor reluand cuvantul cu scuzele de rigoare , atunci cand scrii aceste cuvinte pot sa ramana si-ti pot pereclita pozitia de cunoscator a limbii romane. Nu lipsesc, din pacate, nici ticurile verbale ( ‘stii ceva ?’, ‘cica’, ‘ vezi ?’),sau automatismele in exprimare.
Structura sintactica poate defini mediul in care se desfasoara actiunea, cultura celui care vorbeste, intentiile stilistice ale vorbitorului, ilustrand legatura dintre gandire, limba, stil. Fiecare vorbitor transforma limba in fiecare moment. Altfel vorbesc intr-un spatiu public, altfel intr-un spatiu social sau in familie ( spatiu intim).

Comunicarea intr-un spatiu public, de regula, trebuie controlata, la obiect, fara a lasa loc de interpretari colaterale. De la prezentarea unei probleme stiintifice ( prelegere, conferinta) pana la un purtatator de cuvant din orice domeniu, comunicarea trebuie sa fie sobra, corecta, precisa. Altfel riscam sa cadem in ridicol si neincredere.
As putea spune, ca in spatiul social avem doua modalitati de a vorbi: la locul de munca, in limbajul caracteristic domeniului respectiv, si in spatiul citadin, acolo unde ne facem cumparaturile, unde vizionam un spectacol, unde limbajul folosit nu mai este ‘abuzat’ de termeni tehnici. Asfel, vorbesc simplu, concis, cu mintea si cu sufletul. Mai usor gasesc cuvintele potrivite cand nu sunt ‘fortata’ de termeni tehnici, greoi si pentru unii de neinteles.
In comunicarea scrisa respect normele limbii literare, avand in vedere corectitudinea, precizia, cursivitatea. Atat comunicarea scrisa cat si cea scrisa reflecta modul de a gandi, pregatirea profesionala, gradul de civilizatie a individului.