O poveste foarte simpla

Un oraş a cărui “linişte” te uimeşte, te enervează, te adoarme, îţi răscoleşte sufletul. Aici, timpul parcă stă în loc şi totuşi viaţa îşi urmează cursul. Nu stiu dacă străzile, parcurile, erau melancolice sau oamenii le-au facut să fie aşa.
Retrăind anii care i-au adus sclipirea din ochi, doamna Geta ne oferă un adevarat “spectacol”, al sufletului. O simplă invitaţie la teatru o face să se trezească la realitatea “normală”, aşa cum îi place să o numească. Finalul piesei a însemnat şi sfârşitul tuturor temerilor. S-a tansformat în persoana de altă dată, cea pentru care viaţa era mai mult decât un dat…era un dar.

“Iată, aici avem provincia!”

Zile calme, sub un cer lipsit de cute. Caţiva nori razleti parcă se rostogolesc peste misterioasa nesiguranţă a tăcerii.
Ea este o provinciala obişnuită, dintr-un oraşel bine fixat şi el în obişnuinţă, asemenea tuturor acelor locuri, unde şcoala seamănă cu primaria, primaria cu cinematograful, cinematograful cu restaurantul, în şiruri de clădiri fără o istorie anume. Fără tăgadă, aparţine în totalitate acestui tip de orăşel, mai precis o parte din el, parte reprezentând desigur întregul.


Înfrângerea voinţei

Nimic nu anunţa să fie răsturnat din hotărârea de a amâna înfrângerea voinţei. Voinţa de a fi ea însăşi, de a-şi permite să viseze că se află în marile săli de spectacol din lume şi vizionează tot ceea ce simte aproape de inimă şi suflet..teatru, balet, operă.
O simplă invitaţie la teatru a facut-o să înţeleagă că înfrângerea voinţei nu există decât pentru cei care o acceptă cu resemnare. Perseverenţa prietenei sale de a o scoate din cumintea renunţare a învins prin acceptare. Pregătită până la detaliu această zi, emoţia a dominat creând, parcă o teamă de un necunoscut..cunoscut, totuşi, dar uitat.
Zona culturală a oraşului se pare că era pregătita bine pentru premiera : lumea “bună” avea invitaţie, dar oare toţi întelegeau mesajul sau erau acolo fiindcă era la modă? Spectacolul începe, se desfăşoară şi se încheie. Mută de uimire, aplaudă îndelung, semn că a simţit că face parte din mesaj. Asta înseamnă că, echipa a reuşit să ţină spectatorii în tensiune, să sădească în sufletele lor spaima, să le întreţina nelinişti.
Pe lângă “modişti” în sală se aflau chiar şi oameni de cultură ai oraşului. Aveau zâmbet pe buze şi lacrimi în ochi. Zâmbet pentru încrederea că şi într-un oraşel de provincie poate exista un spectacol bun şi lacrimi pentru că mulţi şi-au regăsit judecaţile şi prejudecaţile vieţilor lor.

Finalul….un SUCCES !

În pauza dintre acte spectatorii tăcuţi şi parcă vinovaţi de ceea ce gândesc, asteptau cu sufletul la gură actul doi şi mai ales finalul. Finalul..un succes. Se pare că toţi au înţeles unde au greşit sau unde greşesc, din intriga simplă a acestei piese de teatru. Dacă doreste, spectatoarea modernă, în cauză, poate să-şi revizuiască toate valorile. Dificultatea revizuirii constă în cantitatea de timp de care dispune, şi ia sfârşit în momentul în care învaţă să-şi amintească . Abia atunci înţelege că o zi din viaţa normală îi poate oferii amintiri, destule pentru a umple anii de singuratate.

Un om, un oraş fericit !


Ca realitate, ascunsă în spatele cuvintelor, libertatea singurătaţii o face sa refuze totul… Si-a vazut în spectacol un moment din viaţa ei, moment pe care, într-adevăr, nu l-a uitat. Amintiri ce dor şi chiar influenţeaza viaţa celor din jur. Oare este singura care trece prin asa ceva ? Oare regizorul a ştiut de intâmplarea ei, sau a trecut şi el prin aşa ceva…sau poate cu toţii trecem…ca nişte anonimi antrenaţi în meschinărie, în egoism, trăind fiecare pentru sine, adesea descoperind că tot ce am facut nu a folosit la nimic, nimănui.
Este tăcută şi mulţumită că s-a revăzut, s-a regăsit, datorită unei idei simple..de a merge la teatru. A ştiut nu numai să înveţe, dar şi să uite pentru a se regăsi pe sine însăşi.
Un spectacol pe care nu-l uiţi…Un om, un oraş fericit ! De ce abia acum a trebuit să-şi amintească totul ?